„Dacă nu suntem la masa negocierilor, atunci suntem în meniu.” Așa a rezumat premierul canadian Mark Carney, la Davos, felul în care arată politica internațională pentru țările care nu sunt SUA sau China. Câteva luni mai târziu, Uniunea Europeană părea să-i dea dreptate: pe 16 septembrie, Ursula von der Leyen i-a propus Canadei un statut încă inexistent, cel de „membru asociat” al UE.

Carney a răspuns pozitiv. Ce urmează rămâne de văzut, dar propunerea în sine marchează una dintre cele mai importante schimbări de paradigmă ale Uniunii Europene din acest secol. Dacă se materializează, Uniunea ar înceta să mai fie strict „europeană” ca proiect. Ar deveni o alianță determinată de valori și interese, nu de geografie. Iar asta ar putea deschide, pe termen lung, uși către configurații pe care astăzi nici nu le concepem.

UE funcționează în baza a două tratate care stabilesc atât reguli generale de funcționare, cât și principii fundamentale pe care comunitatea le respectă. Statutul de „membru asociat” nu există ca atare. Dar un articol din tratatele europene — 217 din TFUE — permite Uniunii să încheie acorduri de asociere cu țări din afara ei. Deci, chiar dacă termenul e nou, temeiul juridic există deja. Precedente, la fel: Norvegia, Islanda și Liechtenstein participă la piața internă a UE fără să fie state membre, printr-un aranjament numit Spațiul Economic European (SEE). Acest acord a facilitat dezvoltarea relațiilor comerciale. Ne-a arătat că o țară nu trebuie să aibă statut de membru cu puteri depline pentru a participa la piața comunitară.

Așadar, propunerea nu e ca statul canadian să devină al 28-lea membru al Uniunii, ci să ocupe o poziție intermediară: între partener comercial obișnuit și stat cu drepturi depline. Vorbim despre o formă de integrare mai adâncă decât un acord de liber schimb, una care să lege cele două economii suficient de strâns încât să poată reacționa împreună la crizele care par tot mai dese. Dar această oportunitate a stârnit dezbateri în mediul politic și diplomatic.

Câteva voci au criticat inițiativa care se pare că n-ar fi fost discutată cu statele membre. Pe bună dreptate, dacă UE și Canada ar iniția etapele premergătoare în această direcție, un acord final ar necesita negocieri îndelungate, aprobate atât de Consiliul UE, cât și de Parlamentul European. Iar controversele au apărut și pe continentul american. Donald Trump nu a ezitat să amenințe că va mări taxele vamale sau va opri schimburile comerciale cu UE dacă va considera că asocierea reprezintă un „act ostil”. Ce înseamnă exact asta rămâne, ca de obicei, ambiguu, dar amenințarea nu vine în vid. Relația SUA–Canada trece deja printr-una dintre cele mai tensionate perioade din ultimele decenii.

Însă parteneriatul economic dintre Canada și UE nu reprezintă întru totul o noutate. Statul canadian este unul dintre cei mai apropiați parteneri ai comunității, din afara Europei, datorită numeroaselor proiecte de colaborare. Cel mai semnificativ dintre acestea este, poate, CETA, un acord de liber schimb care a redus aproximativ 98% dintre tarifele vamale bilaterale. Deși doar 17 state membre (inclusiv România) l-au ratificat oficial, se aplică provizoriu de ani buni. Spre exemplu, un producător de mobilă din Cluj care exportă în Toronto plătește azi mult mai puțin sau deloc.

De asemenea, prin programul SAFE, Canada a devenit prima țară din afara UE integrată în achizițiile europene de apărare, iar acum doi ani, s-a asociat programului Horizon Europe din sectorul cercetărilor științifice și academice.

Astfel de inițiative arată că relația UE-Canada nu s-a construit peste noapte. Este o colaborare bazată pe încredere și solidaritate, pentru ca ambele părți să evolueze consistent. Iar într-o lume în care vechea ordine internațională se destramă, tocmai alianțele de acest fel sunt cele care ne fac mai puternici.

Carney spunea la Davos că politica internațională contemporană s-a transformat într-un ritual în care toată lumea pretinde că respectă reguli pe care marile puteri le încalcă deja de ani buni. Puterile mijlocii, de la Canada la Japonia și de la UE la Australia, invocă o ordine internațională ale cărei fundamente nu mai sunt respectate. Problema, avertiza Carney, nu e că cineva ar mai crede cu adevărat în acest ritual, ci că repetarea sa împiedică apariția lucrurilor funcționale. Propunerea legată de statutul Canadei e primul gest concret al UE care a înțeles că a venit momentul unor schimbări.

E firesc să analizăm critic o schimbare de o asemenea amploare. Să punem întrebări, să fim sceptici, să cerem clarificări. Dar merită să privim cu mintea deschisă și să înțelegem miza. Ceea ce poate urma depășește limitele unui nou acord comercial: e un test pentru poate cea mai importantă întrebare a finalului deceniului nostru. Poate Europa să funcționeze ca putere globală de sine stătătoare sau va rămâne partenerul unei Americi din ce în ce mai imprevizibile?