România nu are guvern cu puteri depline din mai și traversează o perioadă de instabilitate politică acută. Situația asta nu e însă ceva nou pentru țara noastră, căci guvernele din România tind să aibă o durată de viață destul de scurtă. De aceea este momentul să ne întrebăm: este sistemul nostru politic semiprezidențial de vină pentru toată harababura asta?
Într-un sistem semiprezidențial există un executiv dual, format dintr-un președinte ales direct de popor – acum Nicușor Dan –, și un guvern dependent de încrederea parlamentului. Momentan suntem în situația în care actualul guvern condus de Ilie Bolojan a pierdut încrederea parlamentului la moțiunea de cenzură din mai[1]. Dar faptul că guvernul Bolojan s-a menținut în funcție mai puțin de un an (iunie 2025 – mai 2026) e tipic pentru România, care în istoria post-decembristă a avut 39 de guverne, adică aproape un guvern pe an! Spre comparație, din 1990 până acum, Polonia a avut 25 de guverne, Ungaria 15 și România 39!
Guvernele scurte sunt dăunătoare pentru dezvoltarea unei țări pentru că împiedică luarea unor decizii politice pe termen lung. Iar când vine vorba de reforme esențiale – în domenii precum educația sau dezvoltarea infrastructurii – este nevoie de stabilitate politică pentru a implementa soluții adecvate bazate pe adevăr științific, nu pe hazard și improvizație. Pentru a rămâne la comparația anterioară: din 1990 până acum, în Polonia s-au construit aproape 5.000 de km de autostrăzi, în Ungaria (deși de patru ori mai mică ca teritoriu!) 1.650 km, iar în România doar 1.300 de km.
Pentru a înțelege dacă sistemul semiprezidențial a cauzat căderea pe bandă rulantă a guvernelor din România, e suficient să punem următoarea întrebare: au picat guvernele din România pentru că președintele și prim-ministrul s-au certat prea des? Sau au existat alte motive – ce țin cumva de partidele din parlament, spre exemplu? Cum asta a fost și întrebarea lucrării mele de licență, voi încerca să schițez mai jos un răspuns.
În România au existat momente marcate de conflicte între președinte și premier. Bune exemple sunt duelul dur din 2012 dintre Traian Băsescu și Victor Ponta, care aproape a dus la suspendarea președintelui Băsescu. Sau cel dintre Klaus Iohannis și Sorin Grindeanu pe tema OUG 13. Chiar dacă aceste conflicte au avut importante consecințe politice, rareori ele au dus la căderea guvernului. Și din totalul de 39 de guverne pe care le-am avut, doar în 13 a existat mare supărare între șeful statului și șeful guvernului! Deci conflictul acesta deschis între cei doi șefi nu este neapărat obișnuit pentru România. Poate cel mai interesant este însă că, din punct de vedere al perioadei în care au fost la Palatul Victoria, guvernele în timpul cărora a existat conflict între președinte și premier au fost mai stabile (322 de zile medie) în comparație cu cele unde conflictul a fost redus (267 de zile medie)[2]. Sigur, diferența e mică spre nesemnificativă, dar ea confirmă faptul că un conflict deschis între președinte și premier nu scurtează durata unui guvern.
În schimb, găsim indicii clare că alți factori prezic mai degrabă cât de stabil va fi un guvern. Să ne uităm la situația prezentă – e greu de afirmat că guvernul Bolojan a căzut din cauza unui conflict deschis între președintele Nicușor Dan și prim-ministrul Bolojan (iar despre existența unui conflict în spatele ușilor închise, în perioada de dinaintea moțiunii de cenzură, putem doar specula). Tot așa: guvernul lui Mihai Tudose din 2017 a căzut din cauza tensiunilor interne din PSD, nu neapărat dintr-o mare animozitate între acesta și președintele Iohannis. La fel și mai recentul guvern Cîțu: problema a ținut de tensiuni între PNL și USR. Cifrele confirmă și ele că un factor precum tipul susținerii parlamentare afectează stabilitatea guvernamentală. De exemplu, un guvern susținut de o majoritate stabilă stă mai mult la Palatul Victoria (346 de zile) decât guvernele minoritare (108 zile medie).
Ce ne spun toate astea? În primul rând, nimic absolut. La fel ca multe lucruri ce țin de mediul politic, concluziile de mai sus sunt o interpretare personală și nu au pretenția de a fi un adevăr absolut. Totuși, avem câteva indicii: la o primă privire, nu pare că sistemul politic semiprezidențial, așa cum a fost stabilit de Constituție, e direct responsabil pentru instabilitatea guvernamentală. Existența unui conflict între președinte și prim-ministru nu a dus la guverne mai scurte. În schimb, alți factori sunt importanți: susținerea parlamentară, tensiunile dintre partide și din interiorul lor, orgoliul unor lideri politici etc.
Concluziile preliminare sunt poate dificile pentru societatea noastră: o schimbare de sistem politic nu va rezolva instant problema guvernelor de scurtă durată. Munca pe care trebuie să o depunem este mult mai profundă și ține mai degrabă de selecția actorilor care populează scena politică din România. Și asta nu se poate rezolva dintr-o schimbare de Constituție, ci ține de fiecare dintre noi să fim cât mai implicați în procesul de alegere a politicienilor care ne conduc.