Nu cunoști pe nimeni care se declară extremist. Dar toată lumea cunoaște câțiva. Extremistul e mereu ruda care votează prost, vecinul de pe Facebook, tabăra cealaltă. Niciodată noi. Așa că prima definiție a extremismului ar putea suna cam așa: extremist e întotdeauna celălalt.
Problema din spatele glumei e serioasă. Dacă extremist e mereu altcineva, cuvântul devine o simplă insultă pe care ne-o pasăm de la o tabără la alta, și, ca orice insultă folosită prea des, se uzează. Iar când avem nevoie să numim un fenomen real, nu mai are aceeași putere
Cea mai răspândită confuzie este că extremismul ar însemna pur și simplu „prea la dreapta" sau „prea la stânga". Ideea e comodă, fiindcă ne permite să identificăm extremismul cu tabăra pe care oricum n-o suportăm. Numai că lucrurile sunt mai complicate.
Filozoful Quassim Cassam observă că „extremismul" nu desemnează un singur fenomen. Putem vorbi despre extremism în cel puțin trei sensuri diferite.
Primul este extremismul ideologic, care privește conținutul convingerilor. În sensul cel mai obișnuit, el desemnează doctrine aflate la marginile spectrului politic: extrema dreaptă sau extrema stângă. Problema este că o definiție bazată exclusiv pe distanța față de „centru" nu funcționează întotdeauna. Ceea ce este considerat extrem se schimbă în timp. Acum o sută de ani, cine cerea drept de vot pentru femei sau ziua de muncă de opt ore era, pentru mulți, un radical periculos.
Tocmai de aceea, Cassam propune o a doua categorie: extremismul metodelor. Accentul nu cade pe scopurile urmărite, ci pe mijloacele considerate legitime pentru atingerea lor. Violența, terorismul sau intimidarea devin instrumente politice acceptabile. Asaltul asupra Capitoliului din 6 ianuarie 2021, când susținători ai lui Donald Trump au pătruns cu forța în Congres pentru a împiedica certificarea rezultatului alegerilor prezidențiale, arată tocmai această trecere de la convingeri la folosirea forței ca instrument politic.
În sfârșit, Cassam vorbește despre extremism în sens psihologic, probabil cel mai subtil dintre cele trei forme. Aici nu mai contează atât ce crezi, cât cum crezi. Poți avea opinii perfect moderate, dar să crezi că orice informație care te contrazice este automat o minciună, iar oricine nu este de acord cu tine este fie prost, fie rău intenționat. Extremismul acesta ține deci de o anumită structură mentală rigidă și se manifestă mai ales în felul în care ne raportăm la ceilalți.
Toate acestea pot părea discuții teoretice. În realitate, miza este cât se poate de practică. Modul în care definim extremismul contează tocmai pentru că trăim într-o perioadă în care radicalizarea și polarizarea cresc aproape peste tot. Perioadele de instabilitate economică și politică au reprezentat întotdeauna un teren fertil pentru extremism. Astăzi, rețelele sociale accelerează și mai mult fenomenul. Algoritmii ne arată în primul rând conținut care ne confirmă convingerile, iar în timp ajungem să locuim în bule informaționale în care opiniile proprii par singurele rezonabile.
România nu face excepție. Alături de Polonia, Ungaria și Slovenia, este una dintre țările din Uniunea Europeană cu un nivel ridicat de polarizare. După cum arată Ionela Gavril, polarizarea la noi este mai puțin ideologică, grupată în jurul unor teme de clivaj real, și mai mult afectivă, alimentată prin antipatia reciprocă dintre grupuri care nu mai sunt dispuse să converseze. În acest sens, situația din țara noastră pare să ilustreze mai ales dimensiunea psihologică a extremismului descrisă mai devreme. Cu alte cuvinte, extremismul în România se manifestă mai puțin în distanța dintre idei și mai mult în distanța dintre oameni.
Deci, ești tu extremist?
Pe de o parte, votul contează. Nu este adevărat că „toți sunt la fel" sau că opțiunea electorală nu are nicio încărcătură morală. Dacă susții un partid care glorifică criminali de război, promovează excluderea unor categorii de oameni sau tratează instituțiile democratice ca pe niște obstacole, atunci votul tău spune ceva despre valorile pe care le legitimezi, indiferent de cât de rezonabil te simți tu ca om.
Pe de altă parte, extremismul nu se citește doar pe buletinul de vot. Se vede și în felul în care îi percepi pe cei care nu votează ca tine. Așa că merită să te întrebi: când te gândești la tabăra cealaltă, vezi niște oameni oameni care au intenții bune, dar păreri greșite din punct de vedere politic, sau niște dușmani? Când ți-ai schimbat ultima dată părerea din cauza unui argument, nu a unei emoții? Poți să numești un singur lucru corect pe care-l spun cei din partea cealaltă?
Sunt întrebări importante, mai ales în contextul creșterii tensiunilor din societate și al sentimentului că nu mai putem trăi unii cu alții.
Așadar, mai ești dispus să vorbești cu cineva care nu gândește ca tine?